Uneori se închid. Istoriile. Pentru că au fost trăite, scrise meticulos de experienţe, ele şi-au atins punctul maxim, au ars până s-a anihilat esenţa vieţii. Şi este extraordinar. Să priveşti dincolo de efemer şi să îmbrăţişezi evoluţia. Să trăieşti.
Îţi aduci aminte când ai suferit prima oară? Credeai că întreg universul intră în colaps, viaţa îşi găsise finalitatea absolută şi tu deveniseşi brusc nul. Erai gol, fără suflet, fără nume. Erai orice altceva în afară de tine. Dacă ai iubit şi ai suferit, ai cunoscut durerea în starea sa pură. Parcă te înălţa, oferea unei posibile morţi o esenţă tragico-romantică şi ego-ul tău era în delir. Dar, incredibil, universul este în continuă expansiune, cerurile n-au crăpat, izvorul vieţii din tine n-a secat. Şi nu, nu pentru că n-ai fi iubit, ci pentru că oricât de clişeic ar suna, timpul vindecă rănile şi transformă trăirile în istorii. Există şi excepţii. Rare. Dar există iubiri ce trăiesc în tine o viaţă-ntreagă, şi-n eternitate. Sublim. Divin.
Revenind. Cu siguranţă ai trecut prin foarte multe etape. Şi vorbesc din experienţe, ale mele, ale tale, ale lor. Nu-mi şopteşte nici un muz ascuns pe sub aşternuturi. Ai trecut de la jurăminte că n-ai să mai iubeşti niciodată, până la ura maladivă împotriva speciei feminine/masculine/ambele (după caz), cu ziduri construite masiv de către creierul reptilian, până la o zi frumoasă cu soare, când porcii au început să zboare şi incredibil a renăscut sentimentul de dragoste. Renăscut, dar mult mai puternic. Şi poate ai suferit şi a doua oară, şi a treia. Însă ai ajuns să cunoşti dragostea sub toate formele sale şi ai experimentat un strop din viaţă. Uneori este minunat să rămâi neştiutor, dar nu este şi cazul acesta. Sau să fi fost?
Nimic nu este întâmplător. Fiecare eveniment din viaţa noastră are un sens clar. Şi nu, nu cred că este scris în stele. Oricât de Marte retrogat sau Jupiter în casa a 3-a. Să fim serioşi. Poate acest sens nu-l aflăm imediat, însă se va revela. Uneori considerăm că suferinţa noastră este imensă, neomenească. Şi poate chiar aşa este. Cine sunt eu să o contrazic? Însă durerile mari sunt mute. Ceea ce ştiu este că dincolo de ploaie, apare soarele şi un curcubeu minunat. Dincolo de lacrimi şi durere, se poate naşte un viitor frumos. Trebuie să gândim frumos. Să trăim simplu, dar în armonie, în primul rând cu noi înşine. Totul începe şi se termină în noi.
Imaginaţia ne va duce dincolo de limite, subconştientul va prelua tot miraculosul din gând, căci noi, ca oameni, avem îndatorirea faţă de noi înşine să gândim frumos. Atunci, doar atunci o să şi învăţăm să trăim frumos. Şi vă rog să nu-i oferiţi acestui cuvânt, devenit aproape laitmotiv în textul meu, banalul sens din dex, priviţi-l în toată complexitatea sa. Iar viaţa, viaţa înseamnă mult mai mult decât un sărut uitat pe-o cămaşă, îmbrăţişări goale-n miez de noapte, o ţigară aprinsă-n grabă, o seară nefirească printre aburi de alcool, ani întregi petrecuţi între cifre şi hârtii sau ultima colecţie de pantofi YSL. Este, cu siguranţă, şi aceasta o chestiune de paradigmă...
Voi când aţi trăit ultima oară? Când aţi văzut ultima oară? Când v-aţi ridicat privirea din praf şi din pulberile astea fine? Când vreodată aţi simţit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu