Joc de culise-n al noulea cer

Ştii de unde se trage esenţa iubirii?
Unde-şi are rădăcinile şi unde-şi poartă aripile?
Da,
se mai scutură din când în când
din potirul purpuriu bruma;
elixir din lacrimi de sfinţi şi diavoli,
fascicul de energie dintre Gihon şi Fison.
se-aşterne alene pe undele sufletului
şi te transformă-n lăstar de dorinţe.
Puterea i-o dai prin trăire, visare şi-o-mbrăţişare.
Uniune.
Aripi să-i dai, poate doar cu-n sărut, ce minune!
Să i le tai, poate doar cu-n cuvânt, ce blestem!
Azi nu ştiu ce să mai cred despre iubire...
pare-o răzbunare desenată-n grabă de zei,
un joc de culise-n al noulea cer.
Mă las de ea, o lepăd din toate celulele,
această atropa belladonna a sângelui fierbinte.
E prea târziu, suflete. E prea târziu!

Închis. Deschis.

Uneori se închid. Istoriile. Pentru că au fost trăite, scrise meticulos de experienţe, ele şi-au atins punctul maxim, au ars până s-a anihilat esenţa vieţii. Şi este extraordinar. Să priveşti dincolo de efemer şi să îmbrăţişezi evoluţia. Să trăieşti. 

Îţi aduci aminte când ai suferit prima oară? Credeai că întreg universul intră în colaps, viaţa îşi găsise finalitatea absolută şi tu deveniseşi brusc nul. Erai gol, fără suflet, fără nume. Erai orice altceva în afară de tine. Dacă ai iubit şi ai suferit, ai cunoscut durerea în starea sa pură. Parcă te înălţa, oferea unei posibile morţi o esenţă tragico-romantică şi ego-ul tău era în delir. Dar, incredibil, universul este în continuă expansiune, cerurile n-au crăpat, izvorul vieţii din tine n-a secat. Şi nu, nu pentru că n-ai fi iubit, ci pentru că oricât de clişeic ar suna, timpul vindecă rănile şi transformă trăirile în istorii. Există şi excepţii. Rare. Dar există iubiri ce trăiesc în tine o viaţă-ntreagă, şi-n eternitate. Sublim. Divin. 

Revenind. Cu siguranţă ai trecut prin foarte multe etape. Şi vorbesc din experienţe, ale mele, ale tale, ale lor. Nu-mi şopteşte nici un muz ascuns pe sub aşternuturi. Ai trecut de la jurăminte că n-ai să mai iubeşti niciodată, până la ura maladivă împotriva speciei feminine/masculine/ambele (după caz), cu ziduri construite masiv de către creierul reptilian, până la o zi frumoasă cu soare, când porcii au început să zboare şi incredibil a renăscut sentimentul de dragoste. Renăscut, dar mult mai puternic. Şi poate ai suferit şi a doua oară, şi a treia. Însă ai ajuns să cunoşti dragostea sub toate formele sale şi ai experimentat un strop din viaţă. Uneori este minunat să rămâi neştiutor, dar nu este şi cazul acesta. Sau să fi fost?

Nimic nu este întâmplător. Fiecare eveniment din viaţa noastră are un sens clar. Şi nu, nu cred că este scris în stele. Oricât de Marte retrogat sau Jupiter în casa a 3-a. Să fim serioşi. Poate acest sens nu-l aflăm imediat, însă se va revela. Uneori considerăm că suferinţa noastră este imensă, neomenească. Şi poate chiar aşa este. Cine sunt eu să o contrazic? Însă durerile mari sunt mute. Ceea ce ştiu este că dincolo de ploaie, apare soarele şi un curcubeu minunat. Dincolo de lacrimi şi durere, se poate naşte un viitor frumos. Trebuie să gândim frumos. Să trăim simplu, dar în armonie, în primul rând cu noi înşine. Totul începe şi se termină în noi. 

Imaginaţia ne va duce dincolo de limite, subconştientul va prelua tot miraculosul din gând, căci noi, ca oameni, avem îndatorirea faţă de noi înşine să gândim frumos. Atunci, doar atunci o să şi învăţăm să trăim frumos. Şi vă rog să nu-i oferiţi acestui cuvânt, devenit aproape laitmotiv în textul meu, banalul sens din dex, priviţi-l în toată complexitatea sa. Iar viaţa, viaţa înseamnă mult mai mult decât un sărut uitat pe-o cămaşă, îmbrăţişări goale-n miez de noapte, o ţigară aprinsă-n grabă, o seară nefirească printre aburi de alcool, ani întregi petrecuţi între cifre şi hârtii sau ultima colecţie de pantofi YSL. Este, cu siguranţă, şi aceasta o chestiune de paradigmă...

Voi când aţi trăit ultima oară? Când aţi văzut ultima oară? Când v-aţi ridicat privirea din praf şi din pulberile astea fine? Când vreodată aţi simţit?

Roşu

Roşu,
curcubeu în extremităţile sufletului meu,
izvorăşti neîncetat.
te zbaţi apoi pe-o partitură de gând,
explodezi în urmaşi de iubire.
desenezi printre fire de negru aprins
cât-un strop din tine.
apoi, culegându-te duios, te-amesteci cu mine.
şi-aş merge şi-o eternitate şchiopătând culorile-n mine
de teamă să nu te strivesc, iubire.

Poezia a fost publicată iniţial ieri, în limba engleză, pe contul RoxanaS.

Octavă

Echilibru,
Fragilitate-n doi şi Do Major.
Modulaţia
simţurilor şi nopţilor de mai târziu,
Pictate pe un pergament,
Epifanie.
Puritate şi tonuri întregi
de lumină şi de vis.
Octava sufletului meu.

Poezia a fost publicată iniţial pe contul RoxanaS.

Tristan şi Isolda

Cristalin, verdict.
Boem şi adieri de fericire
pe buze, coapte de iubire.
Incertitudine, haos,
Armonie.
Firimituri de albastru
şi ceruri deschise, profunzime.
Sensibilitate verde, coroană.
Nemuritori.

Poezia a fost publicată iniţial pe contul RoxanaS.

Nova iubirii

Coliziune,
Născocire a sufletului meu,
Nova iubirii.
Abstract din mine,
Concret din noi.
Frânturi de oameni, doi.
Odios Thanatos al pasiunii,
Rămâi pe veci înlănţuit
de Hesiod,
Eternitate şi dragoste,
Atât îţi cer.
Viaţă!

Poezia a fost publicată iniţial pe contul RoxanaS. A fost scrisă pentru tine. Dar tu ştiai asta deja, suflet.

Ţigara

Ţigara,
se arde lent povestea ei.
În scrum citeşti destine,
individualităţi mutante,
fum se-ntinde între ei,
discontinuu perfect.
întâlnire ciclică de iluzie,
falsitate în trăiri.
Între măşti, buze şi atingeri,
esenţialul e volatil.
Infirm.
Şi zâmbetul şchiopătează,
pe ritm interbelic.
E dimineaţă şi e frig,
au mai rămas doar mucurile de ţigări
şi puzzle de necuvinte.


Poezia a fost publicată iniţial pe contul RoxanaS.

Elixir metafizic

Era târziu. Afară ploua şi pe geamul ei se scriau mii de poveşti. De foarte multă vreme cerul nu mai dăduse semne de atât de mult freamăt, iar expresivitatea ochilor ei căprui nu o văzusem mai vie. Pluteau. Erau întinşi pe patul ei cu cearceafuri albe. Atât de mult alb îi înconjura, încât erau cuprinşi în totalitate într-o altă dimensiune. Întotdeauna a fost fascinată de alb, de reflecţia lui totală. Nu puritatea era nota de vârf a ansamblului, ci elixirul metafizic. 

- De ce să ne pierdem printre tonuri reci şi umbre? Efemeritatea captivează doar minţile mediocre. Eşti mai mult decât o larvă. Sau ar trebui să încerci să devii. Dar nu pentru ei, ci pentru tine. Chiar dacă trăim într-un matrix, vreau să îţi depăşeşti condiţia impusă.

- Aş prefera să vorbim despre mitul peşterii şi idee, să cunoaşteam acea stare completă de neascundere. Cromodinamica cuantică şi cele 8 tipuri de gluoni sunt, cel puţin în acest moment, departe de esenţa adevărului. 5 coduri aruncate într-un sistem al realităţii noastre să fie oare cele care mă fac să reacţionez astfel? Cui îi vorbesc? Tu eşti o simulare din interiorul minţii mele? Ce te face să devii mai vie decât asfaltul? 

- Mă fascinezi în aceeaşi măsură în care spiritul tău mă transportă prin vârtejul unor lumi neumblate şi al începuturilor ascunse, puţin odioase.  Dar dacă aş fi doar o simulare, aş vrea să fiu acea simulare ce te va determina să treci dincolo de realitatea sensibilă. Să-ţi fiu foc. Să mă strângi în braţe şi să devii intelect pur. Cred în tine. Şi o să fiu întotdeauna aici, trebuie doar să vezi dincolo de umbre. Să înţelegi semnificaţia supremă. 

În acest moment se pierd prin aşternuturi, traversează universuri. Sentimentul acela este mai puternic decât orice psihedelic. Atingerea buzelor lui. Sau un cuvânt, vocea ce-i devenise portativ pe suflet. Da, crede în el. Pentru că el este cel ce poate exprima ideea, adevărul. Este creator. Şi este dorinţa ei nestăvilită de a-l determina să prezintă lumii perpective neîngrădite. Doar el o poate face. Şi poate că ideea de "iubire" este singura care ne face să fim puţin mai vii decât ceea ce înţelegem prin asfalt. Iar ea va rămâne, în oricare dintre universurile posibile, vie prin el. 

Sclavi ai nimicului concret

Prezentul nu poate fi plasat pe o axă pictată magistral de Univers. Căci axa în sine nu există, fiind un concep eronat. Prezentul, viitorul şi trecutul există simultan. Fizică cuantică, puţin Einstein şi idei despre percepţia umană, amalgam de gânduri. 

Însăşi definiţia percepţiei ne spune că ne aflăm în faţa unei reflectări subiective, plus o imaginare conformă cu aceasta, bineînţeles la un nivel superior de prelucrare şi integrare a informaţiilor despre lumea externă sau propriul "eu". Şi aici intervin ideile lui Einstein despre iluzia percepţiei umane. Timpul este relativ, experienţa timpului este subiectivă, iar diferenţa între prezent, trecut şi viitor este doar o iluzie. Şi atunci ce este realitatea? Ea este legată categoric de percepţie. Dar dacă percepţia ne furnizează iluzii...atunci realitatea este o reprezentare modală ce nu există? Să fie oare timpul elastic precum plastilina? Iar eu azi chiar nu îmbătrânesc?!

Dacă aţi ajuns cu lectura până în acest punct, aţi putut sesiza faptul că textul meu nu are tocmai o abodare ştiinţifică. Demersul în sine este subiectiv şi poate trăda urme de narcisism. Înţelegerea conceptelor de "timp" şi "spaţiu" m-au acaparat dintotdeauna. Departe de mine ideea de a schimba credinţe statornicite, obosite cutume. Spirala rămâne tot spirală, de la incaşi încoace. Dar oare prin decalarea cu 80 de milisecunde a percepţiei realităţii vizuale vom supravieţui ca specie? Dacă nu, oricum cei 20 waţi ai conştiinţei o să plutească veşnic în Univers. Şi aşa pot dormi liniştită într-una din realităţile pe care le va plăsmui sistematic creierul meu. 

Einstein este un geniu. Tesla asemenea. Până aici nu v-am zis nici o noutate extravagantă. Societatea, în schimb, ne educă în spiritul cretin al turmei rătăcite. Este, fără nici un dubiu, nu doar convenabil, ci într-adevăr fabulos să rămânem într-o realitate în care suntem sclavi ai propriului "eu" şi, în mod special, ai banilor. Sclavi ai nimicului concret. 

Încotro? 

Chintesența (25)

Dreptunghi luminos, 

Te pleacă-n zare duios și azi, 

Azi ucide neliniștea din noi, 

Noi doi. 

Hărăzit vremelnic, 

Stingher și ursuz, 

Apus de pasiune și simțuri noi, 

Sinucide-te-n roșu de văpăi. 

Iubire și gând, 

Tremur și-apoi…

Cu firul Ariadnei mă duc înapoi. 

Chintesența. 

Poezia a fost publicată inițial în limba engleză în data de 15 aprilie pe contul medium.com/@RoxanaS, în cadrul Poets Unlimited. 

Inefabil

Mov şi aripi frânte,

inefabil în eter.

Ne pierdem între destin şi cer,

alergând spre niciunde, nicicând.

Mult prea devreme sau poate prea târziu,

Puţin din Odin sau poate Thor,

sfânt al iubirii războinice din noi.

Mă regăsesc tăcută-n 

frânturi de gânduri noi.

Această poezia a fost publicată iniţial în data de 14 aprilie pe contul medium.com/@RoxanaS. De ce a fost scris "Inefabil"? Pentru că uneori ceea ce simţim prinde forma unei idei, a unui alt soi de elogiu, atipic, adus iubirii.

Pustiu de umanitate (21)

Picături de ploaie şi albastru şters, stele căzătoare.

alb sau roşu, linii strâmbe,

măzgălite pe hărţi mute,

Pustiu de umanitate.

Există oare speranţa în gloanţe?

Ce domină degetele ce mângâie un trăgaci?

sângele urlă în pământ,

nou-născuţii sunt hrăniţi cu ură,

război şi ciumă. 

Libertatea a fost extirpată din societate, grotesc paradis.

utopia domneşte în strastul de ozon...

Oare pe gândurile noastre mai suntem stăpâni?

Poezia a fost publicată iniţial pe medium.com/@RoxanaS. Aceasta este deţinătoarea fericitului număr 21 şi face parte din proiectul meu personal de a scrie o poezie pe zi timp de 1 an. 

Gri haotic

Era gri. Gri plumburiu. Rece și plumb. Tot se rotea, rotea haotic bucăți de gând. Tăiate în mii de bucăți, aruncate în abis. Străbat lumi, universuri, mii de galaxii. Se descompun lent, sângeros, dar calm, în tăcere. Par să se fi obișnuit și trăiesc infinita durere cu zâmbet și o oarecare superioritate diabolică. 

Plumb, plumb și rubine; 

rubine de lacrimi. 

Încredere în incomensurabila putere, 

Luceafăr. 

A simți dincolo de spațiu și timp,

a privi dincolo de mască și delir,

a trăi dincolo de pustiu și praf;

nu praf de stele, ci praf de iluzii și minciuni. 

Se rotea continuu, 

eternitate arzătoare precum cazanele Gheenei. 

tunete și fulgere, lacrimi și sfinți, tot atâtea cicatrici. 

Niciodată nu se întoarce, 

se rotește neîncetat, e plumb și e viu, 

E prezent și trecut, 

a fost și va fi. 

Dincolo de amărăciune și plânset, de suspine și pierderi, 

de a vrea și a voi, de a fi sau a nu fi, 

dincolo de toate, 

legată de propriul său ax, 

stă ea. 

Pulsează și urlă, urlă-ncet, doar prin vene.

prin artere revoluționează esențele tari, durerile infirme, 

diforme, defective de plural.

Le colorează și le animă.

Ea. 

Unu fără unu, zâmbet şters.