Portret. Incomplet.

Au trecut zile. Nopţi. Au trecut vise. Idealuri. Au venit noi. Noi eu şi tu. Au plecat. Au crezut. Au căzut. Sus.

Bărbatul. Bărbatul este o icoană pe care o zugrăvim în detaliu. Îi zugrăvim fiecare parte a comportamentului, astfel încât el devine întruchiparea perfecţiunii. Uneori îl pictăm cu acrilice, alteori cu acuarele, sau cu ulei, ori cu aerograful. Pânza creierului nostru este îmbibată cu şapte straturi perfecte de el. Păcat. Rămâne doar un el al imaginaţiei noastre. Cel real se plimbă nestingherit prin cotloanele prezentului, fără a fi observat. Chiar dacă a stricat aerograful, creierul ei îi pulsează tot mai des tabloul prin vene. Perfectul are puteri nelimitate. Iubeşte. Autenticul este om. Greşeşte. Departe de a fi o icoană, autenticul este un viciu de conformaţie.

Femeia. Nu trebuie înţeleasă. Dar ei trebuie să arate că îşi dau silinţa să o înţeleagă. Ea este ghidată, depinzând de rădăcină,  de trăiri pozitive sau negative. Bună sau rea. Mijlocul nu ne interesează. Nu acceptă decât idei în alb sau negru. Pe el complet. Tocmai de aceea îl pictează în tonuri calde. Fără patetism sau ostentaţie romantică. Totuşi este ghidată de dominaţia rigorii. Face un fel de bărbat pe stil rococo târziu. Îl iubeşte pur. Şi uneori îşi imaginează cum ar desena un viitor în doi, plus doi. El real este minunat, dar l-ar vrea măcar uneori perfect. Asta încearcă să-ţi inducă. Te vrea tot pe tine real, dar cu un strop de acrilic pe buze. 

Nu-ţi fie teamă să iubeşti femeia. Este aceeaşi. Suflet de copil în rochie roşie şi ruj YSL. Cu acelaşi zâmbet îţi poate construi universul sau îţi poate dărăma castelul. Puternică. 

Un portret măzgălit în grabă pe-un colţ de ziar, despre o istorie nesfârşită, veche de mii de ani. Nu-nţelege sensul şi rostul pe pământ al unui rob al dreptului cuvânt. Şi-a fost o stea. A picat. Sfârşit?

A trăi, a iubi, a lăsa o moștenire

Fiecare persoană se naște pentru a îndeplini o misiune! Suntem, într-o anumită măsură, stăpânii destinului nostru și tocmai din acest motiv îl creionăm astfel încât la finalul filmului să existe acel happy-end, privit diferit în funcție de paradigma în care ființăm. Nu trăim perfect, și nici nu ar trebui să încercăm s-o facem, pentru că nu în asta se rezumă viața, ci în puterea de a descoperi dincolo de timp experiența de a fi, de a ne reinventa, de a învăța, de a simți, de a iubi și de a transcede timpul prin veșnicie.

Pentru unii "a trăi" este de multe ori doar un verb, îl conjugă, îl rostesc, dar nu-l înțeleg. Îl folosesc la prezent atunci când ar vrea să simtă că sunt și nu se vor descompune la prima atingere. Îl folosesc la prezent, deși nu stau închiși între zidurile lui, ci văslesc vise spre viitor. Dar nu, a trăi are altă semnificație, este un sentiment ce înnobilează sufletul și trupul. Este o cale pe care unii o urmează și își descoperă rolul și rostul, calea spre transcederea adevărată, unirea cu Absolutul. Heidegger considera că omul este o "existență spre moarte", eu însă cred că nu trebuie să ne limităm doar la experiența pământească, ci să ne gândim la ceea ce urmează dincolo de moarte și să privim acest eveniment precum un portal. Totodată, pot afirma că, inconștient, omul urmărește fericirea veșnică, fără de care s-ar transforma într-un nul spiritual! Iubirea ne ajută să ne cunoaștem, să evoluăm, sa trecem dincolo de orice limite, să rupem barierele și să simțim ca legile gravitației sunt inexistente. Însă, fericirea nemărginită ne-o poate oferi doar EL.

Moștenirea noastră nu se rezumă în nici un caz la aspectul material, ci la cel spiritual. Lăsăm o moștenire atunci când, în fragmente din viitor, cineva, undeva, își va aminti de ceea ce ai reprezentat la un moment dat și își va ghida existența pe baza experiențelor tale, trăirilor tale, ce au lăsat sculptate învățăminte. Moștenirea se tranformă într-o unitate existențială de sine stătătoare, într-un soi de arbore cosmic, sau un "copac al vocilor" precum cel din Avatar.

Iubirea și credința vor pava calea spre Absolut!

Confesiunile unui pasager întunecat

A simțit nevoia să fie totul negru. Nu înțelegea de ce. Nu știa cum s-a întâmplat, când a început și unde s-a terminat. Dar striga cu toate vocile-i interioare și, oricât de mult ar fi vrut să rămână în adâncul său, se izbea de fiecare resort sufletesc și într-un final s-a descompus în litere, cuvinte, gânduri. 

Și ești uneori doar tu cu tine, te așezi într-un spațiu psihic confortabil, și te vezi, te vezi atât de clar încât ai impresia că ți s-au plantat oglinzi peste tot, te înconjoară, toți pereții sunt acoperiți de trăirile tale, de sentimentele tale reale, ești real, ești tu. Umbra aia ce mereu îți șoptea ce să spui, ce să faci, cum să te comporți s-a distrus cu propriul venin și ai rămas tu. Nu poți să rămâi în exteriorul tău și să te uiți cum ți se rulează viața pe un ecran ciobit. Să privești cum se descompune timpul în tine și te poartă spre lumi îndepărtate, croite după puterea creației. Negarea e primul proces al degradării.

Îți vezi victimele și constați cu stupoare că te afli parțial printre ele, sistematic ai distrus tot ceea ce erai. Dar te-ai reclădit din fragmente incomplete, ești un puzzle cu piese rătăcite din mii de jocuri. Însă da, da, ești autentic. Și dacă de multe ori ți-ai dat răspunsul greșit la întrebarea "Eu cine sunt?", poate a venit momentul să faci cunoștință cu tine; un proces lung, anevoios, dar totuși surprinzător de plăcut. Și când sufletul tău îți spune că străvechile tale obiceiuri îl intrigă, cu siguranță încearcă să nu te mai judece greșit, ci doar să te accepte cu maldărul tău de alb și nergru.

Și el îți dă starea de a-ți începe confesiunile,! Te urcă pe cele mai înalte culmi, te cuprinde, te sufocă, te lasă să evadezi și apoi te prinde iarăși pentru a-i rămâne scrijilită pe portativul vieții.

Cred că...

Există o lege a iubirii! Există momente când gândești doar la plural, iar pluralul este "noi", "eu" și "tine" pierduți de restul lumii, plutind într-un univers unde doar "noi" simțim, respirăm și ne iubim. Departe de turbulențele celorlalti, de durere și de rău. Acolo unde doar tu mă poți cuprinde, iar brațele tale, precum un portal al timpului nescris, mă poartă spre universuri necunoscute, dar pline de farmec...și îmi mișună dorința prin vene. 

Este plăcut să te gândești doar la ceea ce tu și el vreți să descoperiți și să vă trăiți minutele într-un continuu și duios lanț al plăcerilor subtile. Să vibrați pe aceleași coarde sufletești și să împletiți cu dulci cuvinte istorii. Să zbori prin cotloanele lui, să-i sorbi ființa, să te contopești într-un tot definit de o perfecțiune absurdă. Să crezi că poți să trăiești respirându-i iubirea, hrănindu-te doar cu săruturile lui, trăgându-ți seva din energia emanată de atingerea sa. Și da, cred că există iubire, este un act fundamental ce ne definește ca ființe umane. 

Dar acum, da acum, vreau acum să mergem pe urmele vocii tale, să facem inflexiuni în poveste, să fim spontani, dulci și reci în același timp, să mă cuprinzi între arterele carotide comune și să mă pulsezi către creier. Să-ți cutreier prin venele brahiocefalice, prin tot corpul, de sus în jos și în continuu, să mă amețesc de tine. Lasă-mă să-ți intru-n corp și să te posed. 

Și cred că pot iubi cu adevărat, dincolo de spațiu și de timp:

"[...]Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt [...]" (Ana Blandiana, Cuplu)

Da, probabil va veni clipa când voi adormi cu zâmbetul lui impregnat pe retină și îmi va fi teamă să deschid ochii pentru a nu-i strivi imaginea perfectă și da, sărutul lui îmi va sta tatuat pe buze și ele îmi vor rămâne jertfite pe veci doar atingerii lui!

2 şi 0 şi 1 şi 3

2 şi 0 şi 1 şi 2 mi-au fugit printre degete, dar mi-au pictat tablouri întregi, cu influenţe de la impresionism până la suprarealism. Am parcurs un drum lung, am închis uşi pe care nu le voi mai deschide vreodată, am rupt şi am legat fire colorate în mii de poveşti, mi-am pus amprenta pe câteva stele, mi-am luat stiloul mai târziu şi am plecat departe de vechiul eu şi de restul lumii. Am descoperit o nouă parte din mine pe care vreau să o dezvolt.

Poate mult prea repede a trecut şi nu am realizat, nu am realizat că odată cu el se duce şi timpul meu. Am uitat uneori să trăiesc şi să simt, am uitat că azi nu se mai întoarce şi acum a trecut deja. Sunt momente pe care nu le-am preţuit şi persoane pe care nu le-am apreciat, deşi nu aveam nici un motiv să le rănesc. Dar ştiu că dacă astăzi realizez ce am greşit, mâine nu voi mai repeta aceleaşi greşeli.Am fost de multe ori prea egoistă şi de tot atâtea ori prea altruistă. Dacă au fost momente în care te priveam rece şi nepăsătoare, nu o făceam pentru că nu îmi păsa, ci pentru că ştiam că e mai bine să plec atunci; uneori e greu să îţi iei adio, şi da, sunt sentimente pe care nu le poţi exprima în cuvinte, pentru simplul fapt că ele nu au capacitatea de a da acelaşi sens ideilor tale. 

Am început să scriu o altă carte, are un început tumultos, personajele se conturează  în tonuri vii, sunt personaje ce se caracterizează prin complexitate şi diversitate iar naraţiunea este complicată şi, deşi mă repet, complexă:); acţiunea se desfăşoară pe mai multe planuri narative, unul trecut, retrospectiv, şi alte prezente, în desfăşurarea lor. Tema centrală este condiţia umană, precum şi căutarea şi cunoaşterea adevărului. Doar timpul mă va ajuta s-o finalizez, dar ştiu că ajunsă la ultima pagină nu voi mai fi aceeaşi, dar voi şti cine sunt.

Aşa să fie 2 şi 0 şi 1 şi 3.