Cred că...

Există o lege a iubirii! Există momente când gândești doar la plural, iar pluralul este "noi", "eu" și "tine" pierduți de restul lumii, plutind într-un univers unde doar "noi" simțim, respirăm și ne iubim. Departe de turbulențele celorlalti, de durere și de rău. Acolo unde doar tu mă poți cuprinde, iar brațele tale, precum un portal al timpului nescris, mă poartă spre universuri necunoscute, dar pline de farmec...și îmi mișună dorința prin vene. 

Este plăcut să te gândești doar la ceea ce tu și el vreți să descoperiți și să vă trăiți minutele într-un continuu și duios lanț al plăcerilor subtile. Să vibrați pe aceleași coarde sufletești și să împletiți cu dulci cuvinte istorii. Să zbori prin cotloanele lui, să-i sorbi ființa, să te contopești într-un tot definit de o perfecțiune absurdă. Să crezi că poți să trăiești respirându-i iubirea, hrănindu-te doar cu săruturile lui, trăgându-ți seva din energia emanată de atingerea sa. Și da, cred că există iubire, este un act fundamental ce ne definește ca ființe umane. 

Dar acum, da acum, vreau acum să mergem pe urmele vocii tale, să facem inflexiuni în poveste, să fim spontani, dulci și reci în același timp, să mă cuprinzi între arterele carotide comune și să mă pulsezi către creier. Să-ți cutreier prin venele brahiocefalice, prin tot corpul, de sus în jos și în continuu, să mă amețesc de tine. Lasă-mă să-ți intru-n corp și să te posed. 

Și cred că pot iubi cu adevărat, dincolo de spațiu și de timp:

"[...]Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt [...]" (Ana Blandiana, Cuplu)

Da, probabil va veni clipa când voi adormi cu zâmbetul lui impregnat pe retină și îmi va fi teamă să deschid ochii pentru a nu-i strivi imaginea perfectă și da, sărutul lui îmi va sta tatuat pe buze și ele îmi vor rămâne jertfite pe veci doar atingerii lui!