A simțit nevoia să fie totul negru. Nu înțelegea de ce. Nu știa cum s-a întâmplat, când a început și unde s-a terminat. Dar striga cu toate vocile-i interioare și, oricât de mult ar fi vrut să rămână în adâncul său, se izbea de fiecare resort sufletesc și într-un final s-a descompus în litere, cuvinte, gânduri.
Și ești uneori doar tu cu tine, te așezi într-un spațiu psihic confortabil, și te vezi, te vezi atât de clar încât ai impresia că ți s-au plantat oglinzi peste tot, te înconjoară, toți pereții sunt acoperiți de trăirile tale, de sentimentele tale reale, ești real, ești tu. Umbra aia ce mereu îți șoptea ce să spui, ce să faci, cum să te comporți s-a distrus cu propriul venin și ai rămas tu. Nu poți să rămâi în exteriorul tău și să te uiți cum ți se rulează viața pe un ecran ciobit. Să privești cum se descompune timpul în tine și te poartă spre lumi îndepărtate, croite după puterea creației. Negarea e primul proces al degradării.
Îți vezi victimele și constați cu stupoare că te afli parțial printre ele, sistematic ai distrus tot ceea ce erai. Dar te-ai reclădit din fragmente incomplete, ești un puzzle cu piese rătăcite din mii de jocuri. Însă da, da, ești autentic. Și dacă de multe ori ți-ai dat răspunsul greșit la întrebarea "Eu cine sunt?", poate a venit momentul să faci cunoștință cu tine; un proces lung, anevoios, dar totuși surprinzător de plăcut. Și când sufletul tău îți spune că străvechile tale obiceiuri îl intrigă, cu siguranță încearcă să nu te mai judece greșit, ci doar să te accepte cu maldărul tău de alb și nergru.
Și el îți dă starea de a-ți începe confesiunile,! Te urcă pe cele mai înalte culmi, te cuprinde, te sufocă, te lasă să evadezi și apoi te prinde iarăși pentru a-i rămâne scrijilită pe portativul vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu